Traversând pasajul de la victoriei am vazut o fetiță care plângea. Trăgea de mâna tatălui ei și plângea. M-am uitat cu ochii mari la ea, mai mai că-mi venea și mie să plâng. Evident motivele mele erau altele. Trecând de ea, m-am gândit: Ce necaz e mai mare, al ei sau al meu? Răspunsul a venit repede: al meu. Răspuns egoist. În acel moment, în lumea ei mică, acela era cel mai mare necaz al ei. Asa că n-am plâns, am tras adânc aer în piept și am zis că-mi merit soarta.
Mie-mi place dimineaţa. Si mi-e ciudă când mă trezesc târziu şi o ratez.
Sunt foarte plictisită. De ceva vreme nu se mai întâmplă nimic în viaţa mea. NU este nimic care să mă enerveze, să mă streseze. Evident, mp streseazpă sesiunea, examenele , proiectele. Eu totuşi vobresc despre un altfel de stres. Sunt foarte plictisită. Vreau să fac altceva şi nu ştiu ce. Mă simt ca într-o cutie. I want to get out of the box, I want to see the world. Momentan sunt între gânduri, între etape. Mi-am îndeplinit etapa, nu mai este nou ceea ce fac. Vreau ceva nou.
Uneori nu uit fețe. Nu uit nici fețe, nici momente, nici încăperi. Uneori am o memorie fantastică atunci când vine vorba de lucruri banale. Și eu mă mir. De exemplu, astăzi, în autobuz, l-am văzut pe un tip pe care ultima oară l-am zărit acum 6 ani. Îl știam doar din vedere, nu a însemnat niciodata nimic pentru mine, poate doar mai chicoteam și mai râdeam pe seama lui, că așa eram eu, mai cârcotașă. Revin la idee, era foarte bine îmbrăcat, în uniformă de pilot. Era un pic nerăbdător, s-a uitat la ceas de nenumărate ori, își frământa mâinile și se juca cu degetele; ori întârzia, ori era prima zi. Nu m-a recunoscut, nici nu avea de ce. Dar eu m-am bucurat că îi merge bine. Pare un tip capabil și nici cu aspectul nu mi-e rușine.
